„Hemoragie incontrolabilă, acidoză, hipertensiune. Știm cu toții ce înseamnă această combinație. O numim „triada morții”, punctul din care nu există întoarcere.
E momentul din sala de operații când încerci să limitezi pagubele. Te oprești, te dai înapoi, lași corpul să se odihnească și vezi dacă poți găsi o soluție pentru haosul care se întâmplă în interior.”
Triada morții, în iubire.
Dacă plec eu, mi-e frică că o să regret mai târziu.
Dacă pleacă el, o să mă simt abandonată, respinsă.
Dacă continuăm la fel, simt că mor pe zi ce trece. Mă sufoc. E ca un laț care mă strânge de gât. Sunt paralizată.
Aș zice că ar trebui urmat același protocol ca în sala de operații: fă un pas în spate și vezi dacă găsești o soluție pentru haosul din tine.
Iar când nu o găsești, când niciuna nu ți se pare acceptabilă, limitează pagubele…
Imaginează-ți că îți așterni viața pe un teren de sport. Unde e locul tău pe teren?
Reducând un pic lucrurile, aș spune că ai două variante: să stai în apărare sau să stai în atac. Unde simți că e locul tău?
Eu, de când îmi amintesc, sunt în apărare. Nu îmi pot aminti nici măcar un singur moment din viața mea când m-am simțit atacant. Stau și aștept. Iar când sunt atacată, mă apăr. Mă apăr bine, mă apăr cu toate forțele. Și simt cum nu trece nimeni și nimic de mine. Simt că tot ce se află în interiorul careului pe care eu îl apăr, e protejat. Mă simt puternică în apărare. Ce fac când trece atacul? Mă repoziționez…în apărare. Și dacă, Doamne ferește, am luat totuși un gol, pe care l-am simțit fix în plex, las corpul să respire un pic și mă repoziționez. În apărare, pentru că acolo e locul meu. Singurul în care știu să fiu, singurul care mă reprezintă în jocul ăsta numit viață.
Cei ca mine sunt, în viața reală, cei pe care, atunci când îi vezi prima dată, mai ales într-un grup, stau retrași. Nu se bagă ei în discuție cu tine, dar, dacă îi bagi tu în seamă, îți vor răspunde la întrebare. Posibil monosilabic, la început. Pentru că stau în gardă. Iar dacă îi ataci cumva, ai grijă să ai toate armele din dotare la tine, pentru că sunt antrenați bine în apărare. În viața reală, apărătorii sunt oamenii care nu se vor băga în viața ta, nu pentru că nu le-ar păsa, ci pentru că ar simți-o ca pe un atac, adică nu ar fi în pielea lor. Sunt oamenii care, dacă le ești prieten, te vor lăsa să intri cât de mult vrei în careul lor, dar doar după ce le-ai devenit prieten. Sunt oamenii care, atunci când ai plecat, nu te vor chema înapoi, dar îți vor spune că au lăsat ușa deschisă pentru tine. Sunt oamenii despre care ceilalți spun că „nu se mișcă, așteaptă”.
Am cunoscut și oameni care doar atacă. Care nu au fost niciodată în viața lor în poziția mea, aceea de apărător. Și care, atunci când nu atacă, atunci când stau pe loc, simt că mor. Așa că vor ataca fără oprire, vor încerca să cucerească mereu, chiar și teritoriile pe care le-au cucerit deja. Pentru că ei nu pot sta.
Sunt oamenii care spun „eu fac”. Ce fac ei când a trecut atacul? Atacă din nou. De pe alt flanc, dar atacă. Vor căuta toate breșele din apărare, iar unde nu sunt breșe, vor crea. Și dacă, Slavă Domnului, au marcat, nu te gândi că se vor opri. Rareori își lasă corpul să ia o pauză, pentru că pauzele îi paralizează. Vor încerca din nou să marcheze. Pentru că doar așa știu ei să trăiască. În viața reală, atacantul e acel om care face, acel om care nu are timp, care trebuie să înscrie. Da, se poate întâmpla să înscrie și în propria poartă și să-l doară, dar va continua la fel. În viața reală, atacanții sunt cei care „ies în față” la orice întâlnire de grup nou format. Sunt oamenii care vor răspunde la toate întrebările și care nu vor sta în rândul din spate. Sunt oamenii care, abia după ce te-ai împrietenit cu ei, s-ar putea să facă un pas în spate, dar nu ca să îți facă ție loc, ci ca să te vadă mai bine, ca să știe exact cu cine se confruntă în meciul următor.
Dacă ți-ai găsit poziția în teren, poate acum știi ce vrei să faci, în caz că te afli în triada morții iubirii…
Ești apărător – fă un pas în spate și așteaptă mișcarea celuilalt. Dacă simți că nu poți aștepta prea mult, provoacă-l ușor: aruncă-i mănușa. Ridică-i tu mingea la fileu. Iar când vei fi atacat, vei ști ce ai de făcut, o ai în sânge. S-ar putea să treacă de tine, să găsească breșa. Să te doară. Dar vei lăsa puțin corpul să respire și te vei repoziționa. Apoi, te vei simți bine, pentru că ești în pielea ta.
Ești atacant – fă un pas în spate, doar ca să evaluezi situația, să știi unde ataci. Și atacă. Nu sta pe loc, nu aștepta nimic, pentru că o să mori încet, dar sigur. Zii ce ai de zis, fă ce ai de făcut. Înscrie. De preferat, în poarta lui. Deși, pentru tine, chiar și autogolul e preferabil statului pe loc. În situația asta, că e în poarta ta sau în poarta celuilalt, doare oricum. Dar doar așa poți trăi, poți fii tu.
Azi m-am întâlnit cu Triada morții, în iubire. Într-o ședință 1:1.
Oricât de mult am încerca, trebuie să înțelegem că unele lucruri nu mai pot fi reparate.
